Energy Report

Cine-i ține pe români în beznă? (3) De ce îi racordează E.ON, Enel și CEZ mai rapid și ieftin pe nemți, italieni și cehi decât pe români

Pentru a putea pune în funcţiune unitate de producţie nouă în România, un antreprenor va trebui să aştepte şi să plătească mult mai mult decât un omolog de-al său din majoritatea statelor asiatice şi chiar africane.

Situaţia este cu atât mai bizară cu cât în România, pe lângă Electrica (de stat, prin Electrica Transilvania Nord, Electrica Transilvania Sud, Electrica Muntenia Nord), pe piaţa de distribuţie a energiei activează firme occidentale, cu know-how în domeniu, precum E.ON (Moldova), Enel (Muntenia Sud, Dobrogea şi Banat) şi CEZ (Oltenia).

Importul de expertiză însă nu a reuşit să eficientizeze această piaţă reglementată, în continuare firmele româneşti trebuind să aştepte 182 de zile şi să achite 53,7 mii de dolari pentru a se racorda la reţea, în timp ce vecinii noştri bulgari aşteaptă doar 130 de zile şi plătesc doar 23,5 mii dolari. Polonezii stau mult mai bine, timpul de aşteptare fiind de 133 de zile, iar suma achitată de 20 de ori mai mică decât cea plătită de un contribuabil persoană fizică din România, 2.677 dolari.

Până şi rudele noastre mai sărace din Republica Moldova se descurcă mai bine: o firmă de peste Prut putându-se conecta la reţea în 113 zile la un preţ de 19 mii de euro.

E.On racordează la reţea o firmă din Germania într-un timp de şase ori mai redus şi la un preţ de 20 de ori mai mic decât în România

Profit.ro a făcut un clacul comparativ privind timpul şi preţul racordării la reţea în România vs statul de provenienţă a companiilor distribuitoare: Germania (E.On), Cehia (CEZ) şi Italia (Enel).

Astfel, în cazul E.On, un contribuabil german care doreşte să se conecteze la reţeaua electrică, aşteaptă de 6 ori mai puţin (28 de zile faţă de 182 de zile în România) şi achită către E.On de 2,6 ori mai puţin ca un contribuabil persoană fizică din România (20 de mii dolari faţă de 53,7 mii dolari), asta chiar dacă între cifrele de afaceri ale firmelor din cele două state există o diferenţă insurmontabilă.

ENEL: Un antreprenor din Italia aşteaptă cu două luni mai puţin decât unul român

În cazul antreprenorilor italieni, aceştia sunt nevoiţi să aştepte mai puţin decât omologii lor din România (doar 124 de zile), însă plătesc mai mult (71,8 mii dolari). Raportată însă la Produsul Naţional Brut (PNB) al Italiei, o firmă din peninsulă plăteşte doar 209% din PBN pe cap de locuitor, în timp ce una din România achită către ENEL 573% din PNB pe cap de locuitor.

Nici comparaţia cu situaţia din Cehia nu este favorabilă contribuabilului român. În Cehia o firmă poate porni producţia la 110 zile de la depunerea documentaţiei, care o costă de peste zece ori mai puţni decât o firmă care ar vrea să intre pe piaţa din România (4,8 mii de dolari faţă de 53,7 mii dolari).

CEZ dă vina pe birocraţie

Contactate de autorii acestui text, companiile respective, cu excepţia CEZ, nu au oferit niciun răspuns până în momentul redactării materialului, deşi au avut mai mult de două luni la dispoziţie.

Potrivit CEZ, “diferenţele dintre România şi Cehia se pot explica printr-un PIB mai mare şi un grad mai redus al birocraţiei pentru obţinerea avizelor, acordurilor autorizaţiilor necesare executării lucrărilor. Trebuie precizat ca în România, din cele aproximativ 165 de zile necesare obţinerii avizelor şi derulării efective a lucrărilor, 75 de zile sunt termene reglementate de Legea 50/1991 pentru obţinerea certificatului de urbanism (30 zile), a avizelor acorduri de la deţinătorii de utilitaăţi (15 zile), a autorizaţiei de construire (30 de zile). La aceste termene se adaugă selectarea prestatorului, depunerea documentaţiilor, încheierea contractelor, achiziţia echipamentelor, execuţia lucrărilor, etc”.

CEZ mai suţine că un alte element important est gradul diferit de cadastrare a teritoriului şi a reţelelor, dar şi a unui grad diferit de modelare a soluţiilor geo-informatice (GIS) a reţelelor de distribuţie a energiei electrice şi a altor reţele de utilităţi. La aceste se mai adaugă totodată şi un nivel de dezvoltare diferit al reţelelor, precum şi o pondere a agenţilor economici şi casnici diferită.

“În unele ţări precum Bulgaria, Spania, Germania există o abordare integrată în ceea ce priveşte obţinerea avizelor şi a acordurilor pentru autorizaţii printr-un birou unic care se ocupă de toate avizele.”, susţine CEZ în răspunsul acordat Profit.ro.

Dacă în ceea ce priveşte efectul procedurilor birocratice (8 în România, faţă de 3 în Germania şi câte 5 în Cehia şi Italia) asupra timpului necesar racordării la reţea, răspunsul CEZ poate fi unul satisfăcător, este însă departe de a fi clar motivul pentru care preţul este atât de mare în România comparativ cu celelalte state. În cazul comparaţiei cu Cehia, de exemplu, preţul din România este mai mare nu numai raportat la PNB (care, e adevărat e mai mare în Cehia), ci şi în termeni nominali: 53,7 mii de dolari faţă de numai 4,8 mii de dolari.

Cartelul distribuitorilor şi firmelor “autorizate”

Aici intervine o problemă semnalată de Electrica în răspunsul dat Profit.ro, care pune termenul mare al racordării pe seama “selectării de către utilizatori a unor operatori economici care întârzie execuţia în regim de tarif de racordare a lucrărilor de alimentare cu energie electrică”.

Pentru că acest cartel de firme “autorizate” de ANRE sunt responsabile nu numai de lucrare, ci şi de preţul acesteia. Ele nu se află nici un moment sub contract cu clientul, ci numai cu distribuitorul. Clientul semnează un contract cu distribuitorul, care la rândul său semnează un contract cu firma de execuţie, pe care o plăteşte la finalul lucrărilor. În plus, în momentul emiterii acordului tehnic de racordare (ATR), distribuitorul emite şi un deviz cu un preţ estimativ al lucrărilor, care devine deja un preţ modelator de piaţă. Iar cum lucrarea (reţeaua construită pe banii clienţilor) devine la final activul/proprietatea distribuitorului, în pofida faptului că nu a investit niciun dolar în el, acesta are tot interesul de a-i majora valoarea. Firmele “autorizate” au mult mai multă nevoie de bunăvoinţa distribuitorului, aflându-se sub contract cu acesta, şi nu cu persoana (fizică sau juridică) care vrea să se racordeze la reţea. Drept urmare, ofertele lor nu se depărtează prea mult de devizul distribuitorului.

Problema a fost remarcată şi de Consiliul Concurenţei, într-un raport citat de Profit.ro afirmă că “în cazul în care clientul final alege o societate care execută lucrările de racordare, fluxurile financiare aferente fiecărui contract, respectiv fiecărei lucrări, sunt controlate de operatorul de distribuţie, având astfel posibilitatea de a influenţa concurenţa pe această piaţa conexă".

Consiliul Concurenţei a apreciat drept o măsură adecvată renunţarea la prevederea care permite operatorului de distribuţie controlul asupra fluxurilor financiare şi a propus ca în contractul de racordare să se prevadă drepturile şi obligaţiile pentru fiecare dintre cele 3 părţi implicate (operator de distribuţie, executant şi client), iar clientul să fie încurajat să îşi aleagă executantul şi proiectantul şi să poată plăti direct acestora contravaloarea prestaţiei, cu păstrarea dreptului distribuitorului de a nu accepta şi recepţiona o lucrare neconformă cu standardele în vigoare.

"Nu în ultimul rând, s-a remarcat faptul că unii operatori de distribuţie exercită influenţă asupra alegerii tipurilor de echipamente (în unele cazuri chiar asupra mărcilor acestora) ce pot fi utilizate pentru realizarea lucrărilor de racordare, deşi o gamă mult mai largă de astfel de echipamente ar putea să răspundă standardelor stabilite de reglementările în domeniu", se mai arată în raportul Consiliului Concurenţei.

În general, firmele care efectuează lucrarea cu preţuri mai mari sunt într-o relaţie mult mai bună cu distribuitorul şi poate obţine de la cesta avizarea mai rapidă a documentaţiei. Ele astfel pot efectua mai rapid lucrarea. Cu alte cuvinte, un antreprenor autohton are următoarea dilemă: plăteşti mai mult şi ai curent mai rapid sau plăteşti mai puţin şi ai curent când o vrea Dumnezeu!.

Articol publicat inițial în publicația Profit.ro