Energy Report

Costurile naționalismului economic și ale subvenționării populiste

Naționalismul economic are puseuri de expansiune extrem de puternice pe vremuri de criză. În general, statele când se confruntă cu o criză, în special cu una financiară, care afectează bunăstarea contribuabililor electori, a finanțelor publice, dar și creditarea sectoarelor economice, apelează la măsuri protecționiste, la subvenționarea economiilor autohtone, la introducerea de tarife vamale și la restricționarea liberei circulații a forței de muncă și a bunurilor, în speranța că aceste măsuri vor aduce mai multe voturi partidelor aflate la putere. Considerentele economice pică pe plan secund, principalul scop al celor care introduc astfel de măsuri fiind cumpărarea bunăvoinței contribuabililor, fie ei persoane fizice care votează, fie persoane juridice care finanțează.

În România, portdrapelul acestei mișcări este Ziarul Financiar și economiștii pe care-i publică în mod curent. Aceștia condamnă dacă nu privatizările în general, atunci cel puțin pe cele din sectoarele strategice, precum cel energetic. Ei susțin de altfel un punct de vedere cel puțin contradictoriu, companiile din sectorul energetic ar fi trebuit păstrate în portofoliul de active ale statului din două motive: primul - ar fi contribuit cu mai mulți bani la buget pentru a finanța proiecte sociale, cel de-al doilea - ar fi permis ieftinirea energie cel puțin pentru populație, dar și pentru celelalte "companii strategice".

O altă aripă a gândiri economice autohtone pornește de la realitățile economice mondiale și susține că în condițiile în care statele dezvoltate își subvenționează sectoarele economice, cele emergente, precum România, n-au nicio șansă decât să facă același lucru, și încă mai agresiv, cu sectoarele sale. Dan Șelaru și-a asumat responsabilitatea să prezinte acest punct de vedere. Lui i-au răspuns, cel puțin din punct de vedere teoretic, Bogdan Glăvan, Florin Cîțu și Lucian Davidescu.

Intervenționismul nu vine niciodată singur

Ce ignoră atât reprezentanții naționalismului economic dur, din prima categorie, cât și realiștii, din cea de-a doua categorie, este faptul că intervenționismul nu este niciodată unul punctual. O subvenție nu vine niciodată singură, ea atrage după sine o serie de alte alte intervenționisme, menite a "repara" efectele colaterale ale primei intervenții. Să luăm cazul subvențiilor reprezentate de fondurile europene acordate sectorului privat. Dacă ar fi rămas fără legislație complementară o astfel de subvenționare ar fi dezavantajat companiile din statele dezvoltate. Drept urmare, accesarea fondurilor de către companiile din statele emergente a fost dublată de o serie de condiționalități menite să compenseze avantajul competitiv obținut prin accesarea acestora. Așa că, simultan cu subvențiile, Occidentul a exportat către statele emergente și excesul de reglementare (standarde de calitate, de mediu, de protecție a muncii etc, cu costuri mult mai mari și prohibitive - ceea ce face ca intrarea pe piață să fie extrem de dificilă). Acesta este motivul pentru care piețele din statele emergente sunt în general mai oligopoliste decât cele din Occident, care, în faza lor incipientă nu s-au confruntat cu astfel de probleme, dar și pentru care economiile informale sunt mai dezvoltate (alta soluție de supraviețuire nu există). Ca să nu mai vorbim de faptul că, pentru a co-finanța accesarea de fonduri europene, băncile au fost constrânse să adopte aceleași standarde.

Companiile de stat diminuează, nu majorează veniturile bugetului

Argumentul păstrării companiilor energetice în proprietatea statului este însă cel puțin bizar, mai ales că vine din partea unor economiști, chiar a unor profesori de economie, cum le place să fie numiți. El este susținut cu tărie în pofida realității. Singura companie de stat (și aceea parțial) profitabilă este Statsoil. Celelalte mari companii de stat din domeniul energetic la nivel mondial sunt fie chineze, fie rusești, și beneficiază de pe urma politicilor monopoliste impuse de autorități. Beneficiază însă cu costul profitabilității, mult mai redusă decât cea a Exxon, Chevron sau BP, de exemplu. Iar profitabilitatea mai redusă micșorează și veniturile la bugetul statului respectiv, unul dintre motivele pentru care economiștii susțin naționalizarea companiilor din energie. În acest timp, companii private, precum Exxon sau Chevron se află pe primele două locuri în ceea ce privește veniturile din impozitul pe profit încasat de statul american, cu 31,05 miliarde de dolari plătite în 2012 de Exxon și 20 de miliarde, achitate de Chevron. Apple, cea mai valoroasă companie din lume de-a lungul întregului an, se află doar pe locul al treilea cu 14,21 miliarde de lei, impozit pe profit achitat statului american. Taxa efectivă de impozitare a Exxon a fost de 39,4%, cea a Chevron de 43,2%, în timp ce cea a Apple de doar 25,4%. În pofida opiniei economiștilor dragi ZF-ului, realitatea arată că păstrarea companiilor energetice în proprietatea statului le face mult mai ineficiente, ceea ce conduce la o micșorare, nu la o majorare a veniturilor statului. Pe lângă profitabilitatea în scădere, la ineficiența acestora contribuie căpușarea lor inevitabilă de alte companii ale sponsorilor politici și, mai ales, politica de subvenționare a energiei pentru populație și pentru ceilalți "campioni naționali". Această politică poate funcționa doar pe termen scurt. Pe termen lung, diminuarea veniturilor statului ca urmare a ineficienței companiilor energetice limitează capacitatea de subvenționare a acestuia. Nu poți subvenționa energia pe plan intern decât cu costul majorării consumului autohton, al diminuării exporturilor, al micșorării veniturilor publice și al majorării deficitului bugetar.

OPEC are nevoie de un preț de 110 de dolari pe baril pentru a continua subvenționarea internă a combustibililor

Cel mai bun exemplu în acest sens, pentru a le face pe plac realiștilor, vine de la Organizația Statelor Exportatoare de Petrol (OPEC). Cartelul care timp de aproape două decenii a dictat prețul petrolului la nivel global a pierdut controlul acestuia. Motivul: subvenționarea masivă a prețurilor pe plan intern, dublată de explozia demografică, a condus la majorarea consumului intern și la micșorarea exporturilor, ceea ce pune în pericol execuția bugetară a statelor membre. 

Potrivit Financial Times, un singur stat ar putea avea puterea de a opri actuala tendință de depreciere a petrolului, Arabia Saudită. Numai că saudiții, și aliații lor din OPEC, par a fi pierdut control prețului petrolului, pe care cartelul l-a deținut mai multe decenii.

Pentru a păstra prețul țițeiului la 110 dolari pe baril este nevoie de o reducere a producției zilnice a Arabiei Saudite cu 1,5-2 milioane de barili. Numai că acest lucru ar însemna venituri din export mai reduse, venituri menite a acoperi subvenționarea consumului intern, aflat în creștere exponențială, direct proporțională cu creșterea exponențială a populației statului arab.

Populația Arabei Saudite s-a majorat de la mai puțin de 10 milioane de locuitori la finele anilor '70 la peste 25 de milioane astăzi. Iar majoritatea populației este neproductivă, milioane dintre saudiți trăind pe spinarea celui mare stat asistențial din  lume. Chiar dacă nu produc mai nimic, ei consumă extrem de mult, mai ales când vine vorba de energie. Un galon de benzină costă în Arabia Saudită 61 de cenți.

Potrivit Arab Petroleum Investments Corp. (Apicorp), Arabia Saudită, cel mai mare producător OPEC, are nevoie de un preț de 94 de dolari pe baril pentru a-și echilibra execuția balanța bugetară. Irakul stă mult mai rău, prețul țițeiului la care excel-ul ministerului de finanțe de la Bagdad s-ar închide este de 125 de dolari pe baril, de două ori mai mare decât cel la care și-ar rezolva Quatar-ul problemele bugetare.

Venezuela: statul cu cele mai mari rezerve de petrol plătește anual 7,2 miliarde de dolari pentru a importa combustibili

Un alt exemplu de efecte colaterale dezastruoase care însoțesc subvențiile autohtone este cel al Venezuelei. Un galon de benzină costă 5,8 cenți, iar la cursul informal, după care se realizează majoritatea tranzacțiilor în statul sud-american, el este și mai redus, undeva între 0,4 și 1,5 cenți. Și asta în condițiile în care celelalte prețuri cresc într-un ritm galopant. Moody's anticipează o rata a inflației pentru a cest an de 28%.

Benzină și motorină ieftină pentru populație, dar și pentru statele camarade pe drumul către realizarea unei societăți multilateral dezvoltate, a fost politica economică pe baza căreia fost lider venezuelean Hugo Chavez și-a construit popularitatea atât la nivel intern, cât și regional. Cum însă nu există nimic gratis pe această lume, populația Venezuelei a trebuit și va trebui să plătească prețul "bunăvoinței" liderului său maxim. Motivul: subvenționarea combustibililor a condus la o diminuare drastică a veniturilor "campionului național" PDVSA, care a afectat investițiile acestuia și implicit nivelul de producție. Astfel, producția de țiței a Venezuelei este cu pătrime mai mică decât cea din 1998, anul în care Chavez a preluat puterea. În același timp, prețul redus a majorat consumul intern de combustibili cu numai puțin de 65%. Comparativ cu vecinii lor columbieni, unde prețurile se aliniază celor internaționale, consumul pe cap de locuitor este de 7 ori mai ridicat. Veniturile reduse de subvenționarea masivă a combustibililor au afectat nu numai sectorul de explorare și exploatare, ci pe cel de rafinare. Investițiile în acest sector au fost eliminate din lipsă de bani, ceea ce face ca paradoxal, Venezuela să fie statul cu cele mai mari rezerve de petrol nevoit însă să importe benzină. Un economist venezuelean, citat de Wall Street Journal, estimează că statul sud-american a cheltuit numai puțin de 7,2 miliarde de dolari pe importul de combustibili în 2012. Potrivit datelor oficiale, SUA a exportat în Venezuela numai puțin de 197.000 de barili pe zi de benzină și alte produse rafinate în decembrie 2012.

Agenția Internațională a Energiei (IEA) a calculat costurile aduse de subvenționarea produselor petroliere economiei Venezuelei, prin raportarea prețurilor actuale la cele care ar fi fost în cazul în care prețurile n-ar fi fost controlate politic. A rezultat o sumă considerabilă: de 27 miliarde de dolari în 2011, echivalentă a 8,6% din PIB-ul Venezuelei. În comparație, Venezuela, cheltuiește cu sănătatea 3,25% din PIB și cu educația 5,1% din PIB. Reducerea producției, cea a capacității de rafinare, majorarea consumului intern și micșorarea exporturilor - roate acestea sunt rezultatul subvenționării combustibililor pe plan intern, ceea ce face ca paradoxal, deși este unul dintre cei mai mari exportatori de petrol, statul venezuelelean să fie lovit o lipsă acută de lichidități. Deficitul bugetar din 2012 al Venezuelei a ajuns la 12% din PIB!

Eliminarea subvențiilor ar reduce poluarea cu 10% până în 2050

Venezuela nu este singură pe acest drum al populismului economic. Multe state preferă să cumpere bunăvoința cetățenilor prin subvenționarea prețului combustibililor. Potrivit IEA costul total cu subvenționarea politicilor din sectorul de petrol și gaze la nivel mondial a fost în 2011 de 523 miliarde de dolari. Liderii absoluți sunt statele din Orientul Mijlociu, urmate de China și India. Fondul Monetar Internațional (FMI) avansează, într-un studiu recent, o cifră similară, de 481 de miliarde de dolari.

Pe lângă eliminarea efectelor colaterale extrem de dăunătoare asupra economiilor respectivelor state, prin realocarea defectuoasă și ineficientă a resurselor, eliminarea subvențiilor din acest sector ar conduce și la o regândire a unei alte politici intervenționiste, cea a diminuării emisiei de gaze cu efect de seră. Un studiu OECD susține că eliminarea acestor subvenții ar contribui la reducerea acestor gaze cu 10% până în 2050, ceea ce ar conduce la micșorarea subvențiilor acordate industriilor "verzi" și la diminuarea prețului energiei.