Energy Report

Cât costă salvarea Oltchim? - întrebarea pe care nu vrea să o pună nimeni

Toată România pare extrem de preocupată în aceste zile de salvarea Oltchim și indirect de soarta Arpechim. Se prezintă planuri cincinale de salvare de către experți care, întâmplător su nu, în trecut au avut putere de decizie în cadrul ministerului economiei, dacă nu chiar în cadrul companiei. Din păcate însă, soarta companiei pare pecetluită în special după eșuarea procesului de privatizare.

De departe cea mai năstrușnică propunere de salvare vine de la redactorul șef al Ziarului Financiar, Sorin Pâslaru, care a preluat o idee din zbor de la un fost director de politici industriale din cadrul Ministerului Economiei din România, Petru Ianc, care consideră că Oltchim este Olchim este o întreprindere care contează nu atât la nivel regional, cât la nivel mondial.

"Dacă statul român este prea slab să administreze companiile sale, aşa cum a dovedit până acum, din păcate, de ce nu le-ar ceda direct UE, adică unui "braţ" armat în business, eventual un Fond al Redresării Industriale în Europa (FRIE). (...) Nu are România capacitatea la nivelul statului să-şi administreze eficient companiile de stat, măcar să le dăm nu unor alte state (aşa cum s-a întâmplat în cazul telecom - statului grec, în cazul electricităţii - statului italian, în cazul distribuţiei de gaz - statului francez sau german), ci direct UE, unde avem şi noi un cuvânt de spus. Cât avem", susține Pâslaru într-un editorial.

Oltchim - obiectiv strategic european?!

Lăsând la o parte faptul că autorul propunerii a făcut probabil dovada competenței sale cât a fost director de politici industriale, interesante sunt și cifrele pe care acesta le propune pentru a demonstra importanța strategică a Oltchim pentru UE: o cifră de afaceri de 900 de mii euro în perioada 2007-2008. În realitate, Oltchim a avut în 2008 o cifră de afaceri cotată undeva la jumătate de miliard, aflându-se undeva în jurul  locului 450 în top 500 companii din Europa Centrală și de Est elaborat de Deloitte. Top din care între timp a dispărut cu desăvârșire. De ce ar fi o companie care nu intră nici măcar în top 500 din regiunea sa o companie strategică pentru Europa? După aceeași logică ar trebui ca orice chioșc de la colțul străzii să fie de o importanță strategică pentru guvernul României. Lăsând la o parte caracterul absolut nerealist al propunerii, faptul că aceasta a fost făcută și preluată din zbor de presă, arată motivele pentru care în Românie industria, legată ombilical de stat și de directorii săi de politici industriale, a ajuns unde a ajuns: singura soluție pentru aceștia este renaționalizarea cu orice preț (cu atât mai bine cu cât e mai mare, și nu privatizarea.

Situația la zi a Oltchim

Însă care este situația actuală a Oltchim? Aceasta a fost prezentată de ministrul economiei Varujan Vosganian. "Presiunea totală pe Oltchim este de 1 miliard de euro. Pe lângă datoriile de 800 milioane euro este nevoie de cheltuieli de mediu și de retehnologizare de 200 milioane euro", a afirmat acesta. Și asta în cazul unei companii "de importanță strategică" pentru Europa, care avea o cifră de afaceri de 500 de milioane de euro în 2008!

Potrivit lui Vosganian, principala cauză pentru care Oltchim a ajuns în această situație a fost "proasta inspirație" a managerilor săi în ceea ce privește politica salarială și cea de achiziții. "Dacă vom face o comparație în ceea ce privește numărul de personal și fondul de salarii, între 2009-2012 , numărul de salariați a scăzut cu 12%, în timp ce fondul de salarii a crescut cu 40%. (...) Fondul de salarii pentru conducere și administrativ a crescut cu 53% Cheltuielile cu salariile au urcat de la 111 milioane lei la 154 de milioane de lei, crestere de 40%. Este interesant momentul Arpechim. Piroliza Arpechim a intrat in componenta Oltchim in 2010 cu 400 de angajati. Atunci, salariul mediu net la Oltchim era 1.900 lei, iar la Arpechim era 3.100 lei. Din cauza unor tensiuni sociale, s-a procedat la o formula interesanta. S-a facut o medie aritmetica și s-a ajuns la un salariu mediu net de 2.500 lei, ceea ce a dus ca in 2011, cheltuielile de personal sa creasca de la 123 milioane lei la 148 milioane lei. In 2011, veniturile au scăzut cu 50%. La o astfel de reducere, cheltuielile de personal au crescut cu 6% Cheltuiala medie pe salariat este undeva la 4.000 lei, la un număr total de salariați de 3.317. Salariul mediu net a ajuns astăzi la 2.800 lei In perioada 2010-2012, la Arpechim, vorbim despre cheltuieli de 106 milioane lei, iar în compensație societatea nu a produs niciun leu. Practic, 292 milioane lei au fost cheltuite pentru retehnologizare, în condițiile în care pierderile totale au fost de 47%. S-au cheltuit pentru retehnologizare 290 de milioane de lei, în condițiile în care Arpechim nu a funcționat. Atunci când pierderile s-au situat la 47%, adica venituri de 810 milioane lei, cheltuieli operaționale 397 milioane lei, conducerea Arpechima mai finanțat invesititi neproductive în valoare de 62 milioane de lei. Achiziționarea Arpechim este unul dintre principalele motive pentru care Oltchim a ajuns în aceasta situație".

Industria chimică și rafinăriile europene, în suferință

După cum rezultă din rezumatul făcut de Vosganian, principalii responsabili sunt managerii companiei, care pe timp de criză se ocupau de majorări salariale și de investiții care nu s-au dovedit deloc productive. În prezent toată lumea, de la experți, guvernanți și până la președintele Băsescu invocă păstrarea locurilor de muncă și o potențială nevoie de companii precum Oltchim sau Arpechim în viitor. Nimeni nu discută despre evoluția cererii și ofertei interne, dar mai ales internaționale, de profitabilitate, de marje de rafinare sau de factroii de complexitate Nelson.

Industria chimică europeană se află în continuare în topul mondial (aproape jumătate din cele mai importante zece companii din lume din domeniu sunt europene), ceea ce nu e neapărat o veste bună pentru Oltchim, însemnând o potențială concurență imbatabilă. Ceea ce nu înseamnă că Europa, cel mai mare exportator de produse chimice nu are propriile probleme. Asia , cel mai mare importator, a început să-și construiască propriile combinate. Acesta este motivul pentru care în Europa au început să se închidă capacități de producție.

În ceea ce privește activitatea de rafinare, spre deosebire de România, în Occident marjele de rafinare și factorii de complexitate Nelson chiar conteză. Pe coasta de est a Statelor Unite s-au închis permanent sau temporar mai multe rafinării, cu riscul chiar al unei penurii de benzină. Proces declanșat cu mult timp înainte pe bătrânul continent, care pare  decis să-și închidă capacitățile de producție reduse și să le păstreze doar pe cele mari.

De multe ori, decizia de închide o rafinărie este cea mai înțeleaptă, în pofida costurilor sociale. Presiunile date de marjele de rafinare reduse, de structura de producție neadaptată atât cererii (cererea de motorină este mult mai ridicată în Europa și în România), cît și ofertei (rafinăriile românești au fost construite pe vremea comunismului, când Ceaușescu visa să importe petrol din Iran), de normele de mediu etc sunt uneori atât de mari încât a prelungi agonia unei rafinării implică costuri suplimentare nu numai angajaților, ci și partenerilor de afaceri. Arieratele sunt o formă extrem de nocivă de finanțare temporară a unei economii. În cele din urmă aceasta va ceda sub presiunea lor, și chiar și firmele care au inițial probleme de lichiditate pot deveni insolvabile.

Ca să nu mai vorbim de evoluția cererii interne ca urmare a crizei, de două ori mai redusă decât capacitatea de rafinare.