Energy Report

Atlas Shrugged: Ce s-ar întâmpla dacă antreprenorii ar declanșa o grevă generală?

Biblia libertarianismului contemporan, sau cel puțin a părții mai progresiste a acestuia, Atlas Shrugged, a fost, după multe tentative eșuate, în sfârșit ecranizată. Deja au fost lansate primele două părți ale filmului construit pe baza romanului de 1.000 de pagini a autoarei americane. Partea a treia, ultima a seriei, va fi lansată undeva în 2014. Filmul prezintă lupta dintre super-eroii antreprenori randieni cu Leviathan-ul parazitar, care vrea să-i îngenuncheze rând pe rând și să-i oblige să producă pentru "binele comun" sau "interesul public". Partea a doua prezintă soluția finală găsită de antreprenorii, cea a declanșării unei greve a "minților productive", în fața naționalizării creațiilor lor prin declanșarea neconstituțională a stării de urgență de către actorii politici.

Prima parte a fost, în pofida bugetului destul de redus, peste așteptări. Nu pentru ca filmul a fost unul extraordinar, nici măcar unul bun nu se poate spune ca a fost, ci pentru ca filmul este mai bun decât cartea. În pofida unor teme extrem de interesante, dar și a unor discursuri economico-politice uneori inspirate ale personajelor, romanul lui Ayn Rand este un roman monolog. Fiecare personaj recită pe rand dintr-un fel de biblie a capitalismului, individualismului și obiectivismului. Unii recită chiar foarte bine, au intonație, însă dialogul lipsește. Așa poate fi explicat faptul ca romanul, ca și filmul de altfel, cu greu poate fi apreciat de un cititor/spectator care nu are afinități ideologice strânse cu autoarea/regizorul. 

Ideea filmului e pe cât de simplă, pe atât de interesantă: puși în fața unui stat din ce în ce mai agresiv, în 2016 antreprenorii declanșează o grevă. Rând pe rând, cele mai luminate minți ale omenirii dispar misterios. Mai puțin câțiva eroi tineri, frumoși, supra-raționali, care continuă lupta. Aceasta este de altfel cea mai importanta critică ce poate fi adusă filmului, atât părții I, cât și părții a II-a: personajele nu au nimic uman în ele. Avem de-a face cu niște super-eroi. Nici dușmanii lor nu se lasă mai prejos, par a fi niște creaturi super-inteligente care găsesc imediat antidotul la eroismul primilor. Nici unii, nici alții nu au slăbiciuni umane. Primii se ghidează perfect după logica acțiunii economice, cei din urma urmează cu aceeași fidelitate logica acțiunii politice.

Interesant este că partea a doua, în pofida unui buget majorat de 2,5 ori în comparație cu cel al primei părți (10 milioane de dolari față de cei numai 4 milioane), dar și a unei teme și mai tentante, cea a instituirii stării de urgență, a înghețării salariilor, prețurilor, acționariatelor, a locurilor de muncă, etc, este mai puțin reușită decât prima parte. La aceasta contribuie dezumanizarea totală de care suferă personajele. Paradoxal, deși libertarienii critică etatismul tocmai pentru premisele de la care pleacă acesta, cele ale posibilității existenței unor super-tehnicieni capabili să concentreze întreaga cunoaștere de la nivelul individual al fiecăruia dintre milioanele de antreprenori dintr-o economie, aripa rand-iană a curentului pică în aceeași capcană. De această dată nu tehnocrații angajați ai guvernului, ci antreprenorii și salariații tehnocrați ai acestora sunt niște super-eroi infailibili. Ei ignoră faptul că o societate cu adevărat liberă se construiește pe sistemul "trial and error". Avantajul unei piețe libere în fața unei economii etatiste nu constă în faptul că prima e infailibilă ea cea de-a doua nu, ci în faptul că actorii individuali care dețin inițiativa în prima au toate motivațiile să învețe din greșeli, pe când actorii politici din cea de-a doua nu au nicio motivație în acest sens. Întotdeauna actorii politici pot găși țapi ispășitori pentru eșecurile lor: de obicei sectorul privat, antreprenorii și consumatorii care nu înțeleg și refuză să aplice principiile iluministe identificate de alianța politicieni-tehnocrați drept soluție la relele întregii omeniri. În partea a doua a filmului, cei care găsesc soluția utopică pentru rezolvarea problemelor umanității sunt tehnocrații pivați, care realizează un dispozitiv ce produce energie din nimic practic.

Cel mai interesant fragment din film rămâne tot cel din prima parte, în care se face distincția dintre logica acțiunii economice și cea a acțiunii politice. El este reprezentat de o discuție dintre unul din eroi, Hank Rearden, creatorul unui metal care riscă, prin calitățile sale superioare, să falimente o întreagă industrie, și un om de știință reprezentant al Institutului Științific al Statului. Aceasta din urma îi “explică” antreprenorului că, în cazul în care metalul produs de Rearden nu este bun atunci el este un “pericol fizic” pentru utilizatorii căii ferate, iar, în cazul în care este bun, situația este și mai gravă, el devenind un “pericol social”.

Filmul merită văzut măcar și numai pentru faptul că reprezintă o raritate pe piața producțiilor americane, pline de teme corecte politic și anti "free-market". În plus, chiar dacă spectatorul nu rămâne cu vreo impresie artistică referitoare la film, rămâne cu o întrebare care a traversat curentul libertarianist din ultima jumătate de secol: "Who is John Galt?".