Energy Report

Livrările de gaze din Iran ar putea reactiva Nabucco. Opoziția americană la implicarea Teheranului – una din cauzele eșecului proiectului de gazoduct

Iranul este dispus să livreze gaze Europei prin gazoductul Nabucco, al cărui proiect de construcţie a eşuat din lipsă de furnizori, un oficial din Ministerul Petrolului însărcinat cu afacerile internaţionale anunţând că două state europene şi-au exprimat deja interesul în acest sens.

Un secretar de stat în Ministerul iranian al Petrolului, Ali Majedi, citat de Itar-Tass, a sugerat că Iranul, ţară care deţine unele dintre cele mai mari rezerve de gaze la nivel mondial, ar putea susţine eforturile Europei de diversificare a furnizorilor de energie, prin acoperirea unei părţi din necesar, relatează Novinite, preluată de Mediafax.

El a adăugat că autorităţile iraniene au discutat despre posibilele rute de aprovizionare cu delegaţii din două state europene.

Majedi a arătat că există o un număr mare de posibile rute de furnizare a gazelor iraniene în Europa, respectiv prin Turcia, Irak, Siria, Caucaz şi Marea Neagră, insistând totuşi că cea mai bună rută pentru o astfel de conductă de gaze este ca aceasta să treacă prin Turcia.

Oficialul susţine că realizarea gazoductului Nabucco ar fi inutilă fără gazele iraniene, adăugând că Turcia şi-a exprimat deja interesul pentru exportul gazelor iraniene în Europa.

Acţionarii Nabucco erau OMV (Austria), MOL (Ungaria), Transgaz (România), Bulgargaz (Bulgaria), BOTAS (Turcia) şi RWE (Germania). Consorţiul format de aceste companii spera să convingă consorţiul Şah Deniz II, care dezvoltă zăcământul uriaş de gaze naturale Şah Deniz, din Marea Caspică, să selecteze Nabucco Vest, o variantă scurtată a proiectului iniţial, ca rută de transport al gazelor spre Europa.

Un mare eșec

Proiectul Nabucco Vest viza transportarea gazelor azere către Europa printr-un gazoduct care avea să traverseze şi teritoriul României, cu destinaţie finală în Austria. Anul trecut, consorţiul Şah Deniz II a ales însă o altă conductă, respectiv Trans-Adriatic Pipeline (TAP), cu destinaţia în Italia, ca rută de export către Europa, astfel că proiectul Nabucco a eşuat.

Încă de la jumătatea deceniului trecut, mai multe studii privind fezabilitatea economică a proiectului Nabucco arătau că acesta nu are șanse să funcționeze în mod optim fără cooptarea Iranului ca furnizor, în condițiile în care această țară deține cea de-a doua rezervă de gaze naturale a lumii ca dimensiuni, după Rusia.

La acel moment, însă, Iranul se afla sub un extrem de dur embargo economic din partea Statelor Unite, iar Uniunea Europeană se alăturase și ea sancțiunilor față de regimul de la Teheran, menite să „frâneze” pretinsele proiecte militare nucleare ale iranienilor. În aceste condiții, participarea Iranului la proiectul Nabucco era cu totul exclusă.

În 2009, pentru americani, Iranul era răul absolut, nu Rusia

Problema cooptării Iranului în proiectul Nabucco s-a pus încă de la semnarea primului pact referitor la gazoduct, în 2009. Cu toate că Iranul a dorit să se alăture proiectului, iar o bună parte dintre statele europene interesate de Nabucco au militat pentru cooptarea iranienilor, presiunile regimului de la Washington au lăsat Iranul în afara Nabucco.

La acea dată, însărcinatul special al Statelor Unite pentru probleme energetice eurasiatice, Richard Morningstar, a declarat că SUA se opune implicării Iranului în proiectul Nabucco, întrucât acest lucru ar contraveni sancțiunilor internaționale dictate împotriva regimului de la Teheran și ar avea un efect negativ asupra demersurilor de blocare a planurilor nucleare iraniene.

Mai mult, Morningstar a afirmat că SUA nu ar avea nimic împotriva unui eventual scenariu în care chiar și Rusia să devină furnizor de gaze pentru Nabucco, dar că ipoteza cooptării Iranului este cu totul exclusă. Din primăvara lui 2012, Morningstar fost numit ambasador al Statelor Unite în Azerbaidjan, stat-cheie pentru succesul proiectului Nabucco.

Rușii au profitat

Stagnarea, iar ulterior eșecul proiectului Nabucco au convenit de minune Rusiei și proiectului concurent de gazoduct al acesteia, South Stream.

Practic, în raport cu Iranul, Rusia a făcut un joc dublu care i-a adus beneficii atât economice, cât și geostrategice. Susținând Iranul în conflictele sale diplomatice cu SUA și Israelul, rușii au întărit determinarea americanilor în a menține și chiar a înăspri sancțiunile economice împotriva Teheranului. Una din consecințe a fost eliminarea, cel puțin temporară, a unicului concurent potențial serios la dominația regională a Rusiei în domeniul exportului de gaze naturale.

Astfel, încă din 2012, Turcia, confruntată cu o cerere internă aflată în plină ascensiune și neputând să se aprovizioneze din Iran decât într-o foarte mică măsură, pe baza unei excepții de la embargo acordate de americani, a fost nevoită să se adreseze Rusiei pentru a-și satisface nevoile de gaze naturale. Iar în pofida anumitor probleme diplomatice, legate în special de raporturile cu Siria, Rusia s-a oferit să-și suplimenteze livrările de gaze naturale către Turcia cu 3 miliarde de metri cubi pe an.