Energy Report

Cine ar trebui să decidă în privința gazelor de șist? O specie inexistentă în România și rară în lume: proprietarii privați ai terenurilor cu resurse (I)

Pe nesimțite, cu pași mărunți, poziția oficială cu privire la gazele de șist și la fracturarea hidraulică s-a modificat la 180 de grade, atât în România, cât și în UE. Parte ca urmare a intensificării lobby-ului companiilor de petrol și gaze direct interesate, parte din cauza escaladării creșterii costurilor cu energia, în economie și nu numai, în pofida recesiunii - creștere de care subvenționarea energiei regenerabile nu e deloc străină, ca și politica energetică în general, românească și europeană. Astfel, politicienii români și europeni au trecut într-un interval scurt de timp de la ostilitate și reticență, trecând prin obiectivitate simulată („să analizăm toate implicațiile, să decidem în cunoștință de cauză etc”) la un discurs prietenos, dacă nu de-a dreptul mobilizator („independență energetică, creștere economică, locuri de muncă”).

Decidenții au trecut, astfel, de la o extremă la alta: de la preocuparea exclusivă pentru chestiuni legate de protecția mediului (nici ea perfect inocentă și dezinteresată, motivată atât de rațiuni electorale, cât și de interese economice opuse celor ale companiilor care vor să exploateze gaze de șist) la mercantilismul total. Scăpându-se din vedere că orice chestiune economică este în primul rând una de natură etică și de drept.

Unde ar fi corect să se ia decizia în privința gazelor de șist? La Bruxelles? La București, respectiv la Guvern și la deconcentrate – Agenția Națională pentru Resurse Minerale (ANRM), Agenția Națională pentru Protecția Mediului (ANPM) etc? La consiliile județene? La primăriile în jurisdicția cărora ar urma să aibă loc (eventual) explorarea și exploatarea resurselor respective?

Orice răspuns ar căpăta această întrebare, rezultatul ar fi același: cetățenii din zonele vizate, cei direct interesați și implicați, care ar avea nemijlocit de pierdut sau de câștigat de pe urma exploatării gazelor de șist, nu vor avea nici un cuvânt de spus în decizia finală care se va lua, indiferent care va fi aceasta. Oamenii care protestează la fața locului și spun „nu” (sau „da”, unii) la referendumurile pe această temă organizate pe plan local protestează și votează degeaba.

Pentru că, pe baza mitului „contractului social”, resursele naturale sunt „bunuri ale întregului popor”, iar politicienii și tehnocrații cu putere de decizie, preocupați, precum oricine, de interesele proprii și sensibili la lobby, au „drept de viață și de moarte” asupra lor.

„Contract social” păgubos

Scrie clar în Constituție:

„Statul trebuie să asigure (...) exploatarea resurselor naturale, în concordanță cu interesul național”.

„Bogățiile de interes public ale subsolului, (...) resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice”.

„Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate (...)”.

„ (...) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăți imobiliare, cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorității”.

Statul-proprietar nu are obligații privind mediul

Și o precizare importantă – statul își asumă rolul de garant, protector și legislator al protecției mediului. O sumă de cuvinte frumoase: „Statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic. (...) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. Statul trebuie să asigure (...) refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic”.  

Dar statul nu are nici o responsabilitate în acest sens în calitate de proprietar.

Astfel, doar la articolul 44 („Proprietatea privată”) se stipulează: „Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.

Nimic similar în privința proprietății de stat. În concluzie, odată ce ajungi concesionar pe terenuri proprietate de stat și obții (pe o cale sau alta) avizele și autorizațiile de mediu impuse de legislație, mai departe Dumnezeu cu mila. „Asigurarea bunei vecinătăți”? Se rezolvă ușor. Și vecinii pot fi expropriați pentru „cauze de interes public”.

Nu se poate face nimic în prima fază de explorare

Autoritățile responsabile cu protecția mediului, oricât de bine intenționate în teorie (teorie nesusținută de nimic, dimpotrivă, dar să le acordăm prezumpția de bună-credință și competență), sunt sensibile, bineînțeles, la direcția politică generală dictată de sus. Iar când direcția nu e clară, au soluția amânării la nesfârșit, cel mai bun exemplu în acest sens fiind Roșia Montană. Până când direcția devine clară. Iar în privința gazelor de șist, direcția politică pare în curs de clarificare. 

Mai mult, potrivit legislației în vigoare, nici nu este nevoie de acord de mediu în prima etapă de explorare, aceea care se execută cu metode și tehnologii convenționale (nu prin fracturare hidraulică și foraj orizontal), fapt recunoscut de altfel public de către ministerul de resort în februarie anul trecut.

Ca și cum n-ar fi fost suficient, până se ajunge în acea etapă de explorare care necesită acord de mediu (fracturare hidraulică, foraj orizontal), legislația nu impune câtuși de puțin punerea în dezbatere publică a acordurilor de concesiune, înainte de semnarea și parafarea lor. De fapt, Guvernul nu doar că are dreptul să clasifice orice fel de informații legate de aceste concesiuni, ci are chiar obligația de a o face, potrivit legislației în vigoare. Secretomania naturală a Guvernului este consfințită și legitimată prin lege. Iar legile se pot schimba, dar mai greu, mai ales când nu există interes de sus în acest sens.

Primăriile simulează presiunea. Ce vor face când vor primi bani?

Protestatarii din zonele unde există acorde de concesiune pentru gaze de șist au fost susținuți în unele cazuri de autoritățile locale. Uneori strict verbal, alteori chiar prin măsuri administrative, care au mers de la refuzul de a elibera autorizații de construcție, avize și certificate de urbanism companiilor de petrol și gaze până la organizarea de referendumuri locale pe tema gazelor de șist.

Există o singură problemă: toate aceste demersuri sunt inutile și nu pot decât întârzia efectele unor decizii care se iau în cu totul altă parte. Asta pentru că autoritățile centrale (Parlamentul și Guvernul, la care se adaugă o serie de agenții) au monopol total asupra politicilor legate de resursele naturale. Primăriile nu au efectiv nici un cuvânt de spus asupra acestei chestiuni, din punct de vedere juridic.

Iar asta nu e totul. În prezent, potrivit legislației în vigoare, autoritățile locale în jurisdicția cărora se exploatează resurse minerale nu primesc nici un ban din redevențele plătite de companiile de extracție. Atitudinea primăriilor „rebele” s-ar putea însă schimba, dacă intenția anunțată a Guvernului de a modifica legislația redevențelor se va materializa.

Potrivit unui proiect de lege elaborat de către guvernarea anterioară și reluat de Executivul USL condus de Victor Ponta, o cotă de 20% din taxele percepute titularilor de licenţe pentru activitatea de prospecţiune, explorare sau exploatare de resurse minerale urmează să fie cedată la bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale pe raza cărora se află perimetrele.

În acest sens, poate mai semnificative decât declarațiile premierului Victor Ponta sunt cele ale vicepremierului și ministrului Dezvoltării Regionale, Liviu Dragnea, care a spus, recent, că România trebuie să aibă o poziție „pragmatică” în privința gazelor de șist.

„Ştiu că s-au făcut asemenea exploatări de gaze de şist în Statele Unite ale Americii şi nu am văzut acolo decât că preţul gazelor a scăzut foarte mult, iar asta înseamnă că industria s-a dezvoltat foarte tare. Populaţia a plătit mai puţin şi economia americană a fost ajutată foarte mult de exploatrea gazelor de şist. De ce nu am putea încerca şi noi, până la urmă? Contează şi părerea populaţiei, dar trebuie să ne uităm cu mare atenţie cât de mult este avizată şi informată populaţia şi, mai ales, cât de corect şi onest este informată. Să vedem cu foarte mare sinceritate cine tot întreţine şi cine încearcă să informeze sau să dezinformeze populaţia într-un fel sau altul. Este foarte simplu: putem rămâne cu gazele de şist în subsol, dar la suprafaţă cu aceeaşi lipsă de bani”, a spus Dragnea.

E foarte limpede. Când nu sunt alegeri, cetățenii formează „populația”. Doar când trebuie chemați la urne, se transformă subit în „alegători”, ba chiar în „contribuabili”. (va urma)