Liberalizarea mioritică a pieţei gazelor

În România nu asistăm la o adevărată liberalizare a pieţei gazelor naturale şi asta pentru că nu există o concurenţă a preţului din mai multe surse pentru a se putea negocia. La import depindem deocamdată în mod real doar de ruşi iar pe intern avem numai doi producători, indică un studiu Deloitte, comandat de CONPIROM. Studiul face, printre altele, o comparaţie între România şi alte ţări în ceea ce priveşte diversitatea surselor de alimentare cu gaze naturale şi, drept consecinţă, a capacităţii de negociere a importurilor.

“În teorie, pentru asemenea situaţii există un test simplu: dacă o sursă măreşte preţul, piaţa o elimină. Or, la noi dacă se măreşte preţul dintr-o sursă, jucătorul respectiv rămâne în piaţă, nu este eliminat”, spune Valeriu Binig, director pe segmentul Energie şi Reusrse în cadrul companiei de consultanţă Deloitte, referindu-se la importurile noastre.

Pe de altă parte, Uniunea Europeană are o abordare care pare a nu ţine cont de realitatea din teren, folosind expresii goale de conţinut. „Nerespectarea  de  către  Bulgaria  și  România  a  regulilor  UE  cu privire  la  piaţa  gazelor  naturale  înseamnă  că  clienţii  celor două ţări  sunt  privaţi  de  posibilitatea  de  a  obţine  oferte  de  la alte state membre, întrucât pieţele nu sunt suficient integrate”, se preciza într-un document din  luna noiembrie 2011 al Comisiei Europene. “De la care state membre luăm noi gaze? Că importăm cu adevărat doar de la ruşi?”, se întreabă retoric Binig.

Consumatorii români nu au, în fapt, libertatea de a-şi alege furnizorul de gaze. Prin urmare, o liberalizare accelerată, care este, de fapt, o aliniere la preţul de import al gazelor naturale, provenite dintr-o sursă unică, nu îndeplineşte criteriile cerute de UE în acest sector, subliniază cei de la Deloitte.

Un alt aspect care scoate în evidenţă caracterul “ieşit din piaţa europeană” al României este acela că deşi marii consumatori industriali cumpără cantităţi mai mari de gaze, îl iau en gros cum s-ar spune, aceştia plătesc mai mult decât consumatorii casnici. Cu alte cuvinte, nu se respectă unul din principiile de bază ale pieţei conform căruia, atunci când cumperi mai mult ai posibilitatea să negociezi un preţ mai bun.

Cum e în alte ţări UE?

Este cunoscut faptul că multe din ţările membre UE au mai multe surse de alimentare cu gaze din import iar unele dintre aceste (spre exemplu Spania) nici măcar nu iau gaze de la ruşi. Este poate une dintre explicaţiile pentru care importurile româneşti de gaze sunt mai scumpe decât importurile din multe alte ţări UE şi asta chiar înainte de a lua în calcul comisionul intermediarilor. Să intrăm însă în detalii, ajutându-ne în acest sens şi de  studiul Deloitte. Ne vom limita la asa-numite exemple de urmat, macar... teoretic.

Franţa are 13 surse de import de gaze naturale, Italia are 12, Marea Britanie are 10 iar Germania are patru. Mai mult decât atât, o mare putere precum Marea Britanie nu a importat deloc gaze din Rusia în 2011. Tot în 2011, Germania, un important client al Rusiei în privinţa cantităţilor importate şi nu atât a ponderii (care e cam a treia parte din consum), a importat din din Norvegia cam cât a luat din Rusia.

Să luăm şi exeplul unei ţări independente de Rusia în aceste privinţe. Spania importă 51,6% din gaze din Algeria, 11,7% din Norvegia, 10,8% din Qatar, 9,6% din Nigeria, 6,2% din Trinidat & Tobago, 4,5% din Peru.

Olanda are o situaţie similară cu noi, doar că pentru puţinele importuri pe care le face nu depinde de Rusia ci de alţii. Mai precis, în februarie 2014, Olanda avea 79,8 gaze din producţia internă la care se adăugau importuri din Norvegia (14,4%), din Danemarca 0,6% şi alţii.

Pe hârtie, şi România are mai multe surse de import. Astfel, importăm 86% din Rusia, 13,5% din Ungaria şi o parte infimă de 0,5% din Austria. În mod real, aproape în întregime, gazele de import vin de la ruşi, aminteşte directorul de la Deloitte.

Scenarii de impact

Când vorbim de schimbări ale preţului la gaze, ar fi de preferat o privire de ansamblu. Dacă nu vorbim despre faptul că pare un drum ireversibil, trasat de UE, şi dacă se alege să se vorbească doar despre impact, ar fi de dorit să fie trecuţi în revistă şi câştigătorii şi pierzătorii, per ansamblu.

La câştigători ar putea fi amintiţi investitorii în producţia şi distribuţia de gaze, care sunt mai degrabă atraşi să investească în România când există preţuri comparabile cu alte ţări din UE decât dacă preţurile sunt mult mai mici. O altă consecinţă ar fi câştigurile la bugetul de stat de pe urma unor asemenea investiţii. Deloitte a ales de această dată să se concentreze pe cei care pierd. E la fel de adevărat, pe de altă parte, că un studiu amplu cu impactul per ansamblu ar fi deocamdată imposibil de făcut, căci există prea multe variabile (dacă vor exista mari descoperiri comerciale de gaze în România, dacă şi când se vor dezvolta infrastructura de transport şi legăturile cu alţi furnizori etc).

Piaţa  gazelor  naturale  din  România  constituie  o  situaţie aparte în cadrul Uniunii Europene. Ţara noastră are o producţie  indigenă cu un cost mai mic decât  cel  de  pe  piaţa  internaţională.  La  momentul actual, România deţine una dintre cele mai bune cote
de  dependenţă  energetică  din  prezent  în  Uniunea Europeană (22% în 2010).

Pe baza disponibilităţii gazelor naturale  la un preţ mai scăzut decât în UE,  s-a  construit în România  un  sector  industrial  de dimensiuni  semnificative.  “În  termeni  relativi,
contribuţia  sectorului  industrial  la  PIB,  32,5  %, este  una mai mare  decât media UE,  care  este  de 19,1%. În plus, acest avantaj competitiv a încurajat ca o mare  parte  din  această  industrie  să  se  bazeze  pe activităţi cu consum crescut de gaze naturale”, indică Deloitte.

Cursul din prezent al procesului de liberalizare propune o majorare a preţului la gaze naturale indigene de 143% din decembrie 2012 până în octombrie 2014. “Acest fapt conduce la o majorare cu 72% a preţului final în sectorul industrial, dacă nu chiar şi mai mare de atât (în funcţie de evoluţia preţurilor la importuri)”, se arată în
studiul Deloitte.

Compania se limitează la marii consumatori de gaze şi subliniază că dată fiind perioada limitată a calendarului, respectiv 2 ani, precum  şi  majorarea agresivă  a  preţurilor, aplicarea  sa  generează presiuni  şi  riscuri  pentru orice industrie implicată.

Deloitte avansează în acest sens un scenariu negativ. Luând  în  considerare  o  rată  de  reducere/încetare  a  activităţii  de  50%  în  sectorul industrial, ca urmare a majorării preţurilor la gaze naturale şi analizându-se  impactul  în şase subsectoare  industriale care ar  întâmpina dificultăţi  în transmiterea costurilor de producţie (în contextul internaţionalizării pieţelor), impactul total (atât direct cât şi indirect) constă într-o reducere a contribuţiei la PIB de 6,3 miliarde de euro (o scădere de aproximativ 5%) şi afectarea a 525,7 mii de  locuri de muncă. Rata şomajului creşte de la 5,4% la 9,1%.

Acest studiu al firmei din Big Four, comandat încă din decembrie de CONPIROM,  apare în condiţiile în care la începutul lunii aprilie este promis un nou pas în dereglementarea preţului gazelor din producţia internă pentru consumatorii industriali, mai precis o scumpire cu 24%. După aprilie mai vin alte două scumpiri, în iulie şi apoi octombrie, pentru ca preţul să ajungă la 119 lei pe MWh (circa 382 dolari pe mia de metri cubi).